In primavara anului trecut, la idea unei bune prietene am luat hotararea sa mergem la ju jitsu. Pam - pam. Bruce Lee scria pe noi. Bine, prietenei i-a venit magnifica idee asistand la antrenamentele de la gradinita ale fiului ei. Eu am marsat imediat, caci ma batea gandul mai demult sa prestez astfel de activitati, probabil in urma unor reminiscente adolescentine cand, ca tanar practicant de karate, am obtinut locul 2 (doi) la un concurs cu 5 (cinci) paticipanti.
Zis si facut. Luam copilul in masina si ne imbarcam in directia sala. Undeva pe la Lia Manoliu. Ajungem, in sala vreo suta de copii, 10 elevi de liceu si 7-8 adulti (pe margine insa asistau cca. 30 de mamici si bunici), ne bagam in seama cu domnul sensei, el se uita mirat la noi dar na', nu putea sa ne strice cheful si ii dam drumul. Si astfel a inceput aventura ce avea sa tina 2-3 luni. Timp in care am trait urmatoarele (pentru a avea o imagine clara asupra intamplarilor trebuie sa precizez ca am 30 de ani, 1,80 m, 75 kg, mijloc de chelie si o figura tampa) :
Am cazut peste un copilas de vreo 4 ani care s-a ridicat mirat si m-a intrebat senin: ”V-ati lovit rau domnu’?”
Nestiind sa ma rostogolesc corespunzator am fost mutat intr-o laterala a salii impreuna cu un baiat de 6 ani unde o fetita de 5 ani ne-a invatat timp de 30 de minute cum se executa manevra
Un pusti de 13 ani m-a apucat de mana si mi-a spus: “Cand va doare sa imi spuneti ca sa ma opresc”. M-a durut foarte repede.
Eleva de liceu care se ocupa uneori de instructajul meu mi se adresa cu dumneavoastra nascandu-se dialoguri savuroase de genul: “Puneti-va piciorul pe umarul meu”, “Acum eu va dau un pumn si dumneavoastra ma prindeti de mana” (asta nu mi-a iesit niciodata...nu primitul pumnului...prinsul de mana), “Cand va rostogoliti incercati sa evitati copiii din jur”
Lucrul in echipa cu prietena de mai sus. Vine marele sensei si ne intreaba foarte mirat (privind cum practic de tineam de mana intr-o pozitie ciudata in timp ce restul copiilor se azvarleau unii pe altii peste cap): “Voi ce faceti aici?” Noi: “Nici noi nu stim!”
Clipele magice din vestiar cand ma rugau toti colegii sub 8 ani sa le agat si lor bagajele in curierul la care nu ajungeau
Senzatia de implinire cand un tip de 1,90 si 90 kg te ia pe umar si te arunca brusc jos...de cel putin 50 de ori
Senzatia de maxima implinire cand tu trebuie sa il iei pe tipul de mai sus pe umar si sa dai cu el de pamant...de maxim 10 ori pentru ca dupa aceea ai obosit si nu-l mai poti ridica de jos
Privirile suspicioase ale bunicutelor cand ma rostogolea pe jos si se urca cu nonsalanta pe mine vreo tanara de 10-12 ani
Si, top of the tops: momentul de frumoasa amintire cand una din colege a implinit minutata varsta 7 ani si dupa antrenament ne-a servit cu prajituri si suc iar noi (noi = eu si aproximativ 40 de copilasi) i-am cantat La multi ani si am felicitat-o...
In primavara anului trecut? As fi zis ca au trecut mai mult de doi ani de cand fiul meu, manat de admiratia pentru antrenorul de karate de la gradinita, a devenit interesat de scheme pe covorul din sufragerie. Din lipsa de spatiu dar mai ales din convingerea ca astfel de porniri trebuie incurajate pentru a-i creste increderea in el, am decis sa-l duc la karate in cadru organizat. Intrand in sala, vad o franghie atarnata de tavan, dintr-aia cu noduri, pe care poti sa te urci. Cum din copilarie tanjeam sa ma urc si eu pe asa o franghie, parintii mei nefiind la fel de scufundati ca mine in a descoperi pasiunile copiilor ca erau vremuri mai grele, si in pofida privirilor oblice ale bunicilor de pe mal, apuc franghia de parca era ultima. Inainte sa renunt in sala intra sensei, asa ca pasesc si eu pe covor ca sa nu-l dezamagesc.
RăspundețiȘtergereAm renuntat mult mai devreme de 2-3 luni, copilului ii curgea sange din nas, sensei a pronuntat prea devreme cuvantul concurs iar eu ametesc cand ma rostogolesc.
O buna prietena.